Inițial se considera că omul vine pe lume fără capacități complexe, însă ulterior s-a dovedit științific fatul că nou-născuții vin pe lume bine dotați pentru a comunica și a se face înțeleși.

     Conform unui studiu efectuat de către Ahrens, în anul 1954, s-a demonstrat că există o tendință înnăscută a copiilor de a zâmbi atunci când văd ceva care seamănă cu un chip omenesc. Puteți încerca (în cazul copiilor foarte mici) să desenați două puncte pe post de ochi pe o bucată de carton și să îi observați reacția. Odată ce copilul crește,acumulează mai multă  experiență și nu va mai reacționa la o formă atat de rudimentară, ffind nevoie de mai multe detalii pentru a-i provoca un zâmbet (nas, gură, păr desenate). La vârsta de cinci luni, un copil va zâmbi când va privi o fotografie (deci la o imagine foarte apropiată de realitate)

     Un copil care zâmbește altor oameni, în afară de părinți, dă dovadă nu doar de sociabilitate, ci și de o relație bună cu părinții săi. Acest lucru sugerează faptul că interacțiunea părinte –copil joacă un rol esențial în abilitatea ulterioară a micuțului de a comunica efectiv.

     Este necesar să vă faceți timp să vă jucați cu cel mic, să descopere împreună cu dumneavoastră diverse expresii faciale și nu în ultimul timp, vorbiți-i cât se poate de mult despre mediul înconjurător, despre sentimentele pe care i le purtați etc

     SURSA DE INSPIRAȚIE :Nicky Hayes, Sue Orrell,” Introducere în psihologie ”, Editura All