Bebeluşul utilizează limbajul trupului pentru a-și exprima sentimentele sau pentru a arăta ce îi place sau ce dorește, pentru a spune da sau nu, pentru a transmite că este obosit, că îi este foame sau că îi este frig; pe scurt, pentru a transmite ce îi trece prin căpşor. Astfel, copilul, fără să pronunţe nici măcar un cuvânt, reuşeşte să spună ce vrea sau ce rezultate aşteaptă.

     Copilul spune ceva, de obicei solicită ceva, apoi aşteaptă un răspuns şi o acţiune care să-i satisfacă într-un mod adecvat cererea. Desigur, această cerere nu este exprimată în cuvinte, ci prin mişcări, gesturi sau prin limbajul trupului, de regulă însoţindu-le de gângurit sau de scâncete. Este începutul genului de dialog cerere-răspuns pe care copilul îl va folosi de zeci de ori, în fiecare zi a vieţii.

     Astăzi se cunoaşte faptul că bebeluşul poate reproduce expresiile faciale încă din primele 42 de minute de viaţă.

     Arătatul cu degetul reprezintă un gest , de fapt un element de bază al comunicării, mai ales pentru bebeluş. Singura metodă de a se apropia de obiectele misterioase din mediul înconjurător este întinderea unui deget, pentru a-i atrage mamei atenţia.

     Oamenii de ştiinţă încep să folosească tehnologia pentru a realiza teste sofisticate prin care să urmărească  reacţiile copiilor într-o diversitate de situaţii. De exemplu, într-un studiu, imagini înregistrate ale chipului mamei alături de cel al altei femei i-au fost arătate bebeluşului , pentru a-l lăsa aleagă ce chip preferă. Deloc surprinzător, imaginile înregistrate au confirmat că mama era întodeauna preferată. Mergând mai departe, cercetătorii au proiectat chipul mamei, când zâmbitor, când încruntat, şi au observat că expresia facială a bebeluşului s-a schimbat.

     Zâmbetul poate apărea la doar câteva ore după naştere; zâmbete trecătoare, doar schiţate în colţurile gurii. Acele zâmbete timide, trecătoare, continuă în următoarele săptămâni. La aproximativ trei sau patru săptămâni, apare zâmbetul inconfundabil, cu ochi strălucitori şi toată faţa luminoasă. Este esenţial pentru copilul neajutorat să îşi clădească o puternică legătură emoţională cu persoana care îl va proteja şi va avea grijă de el.

     Un bebeluş zâmbitor, care nu primeşte un zâmbet la schimb, va înceta curând să zâmbească. Un studiu ştiinţific faimos i-a avut ca subiecţi pe copiii dintr-un orfelinat est-european care beneficiaseră de foarte puţină apreciere. La şase luni, aceştia încă nu puteau răspunde la un zâmbet.

     Pe măsură ce vederea i se îmbunătăţeşte, bebeluşii manifestă o anumită preferinţă pentru culori strălucitoare şi stridente. Atunci când un model circular este proiectat lângă un model cu linii întrerupte, bebeluşii petrec mai mult timp privind cercul decât zigzagurile.

     Bebeluşii sunt nevoiţi să-şi utilizeze coardele vocale pentru a da glas nevoilor şi dorinţelor pe care le au. Academia Americană de Pediatrie spune că un nou-născut normal şi sănătos plânge între una şi patru ore pe zi şi că fiecare tip de plâns transmite un mesaj. La început, plânsul bebeluşilor este, pur şi simplu, rezultatul unui reflex.

     Psihiatrul Paul Holiger din Chicago a clasificat nouă exprsii faciale comune aproape tuturor copiilor în primul an de viaţă. El le numeşte interes, plăcere, surpriză, nelinişte, supărare, teamă, ruşine, dezgust şi reacţie la miros. El afirmă că primele trei înseamnă „distracţie” , iar următorele şase sunt strigăte de ajutor.

     SURSA: Sally &Edwin Kiester, (2010), “Limbajul secret al bebeluşilor- ce spune copilul prin mimică şi gesturi”, Editura Litera, Bucureşti